Life is a journey

O sa las impresia ca ma plang, ca bu-huuu, "cat sunt de singur, Doamne, SI piezis". In fine. Treaba e ca nimic nu mai e 1+1=2 si dreapta e marginita la un capat de A si la celalalt capat de B. Nu.
Atata de surprinzator de enervant se desfasoara totul, ca imi doresc sincer sa se aplice zicala ''de ce ti-e frica, de-aia nu scapi'' - macar stii la ce sa te astepti. As mentiona rationamentul acela invatat la logica in clasa a IX-a, dar nu l-am invatat (cei care-l stiu sa le fie de bine si sper ca inteleg mai bine logica mea, cat si lipsa acesteia, in cele mai multe dintre cazuri.
In orice caz, sa tratam cazul.
De fiecare data cand sunt binecuvantata cu o sedinta foto, un casting sau alte treburi din astea modelicesti - ca de altceva nu crede nimeni capabila (mai sunt si alte motive si oricum...e bine si-asa), de absolut fiecare data ma confrunt cu aceeasi problema: cum ajung acolo. Orlando, de fapt Florida nu are transport public. Are autobuze care circula o data la 30-45 de minute. Statiile fiind apropiate, se intampla frecvent sa ma prinda autobuzul mergand de la o statie pana la urmatoarea si sa treaca pe langa mine.
Uite cum decurge o zi in care trebuie sa fiu la un shooting la 7.30 PM. De la mine pana la destinatie as face 35 de minute daca m-ar duce monsieur cu masina. Dar monsieur lucreaza. Jur ca lucreaza de fiece data, indiferent de momentul zilei cand am nevoie de transport sau ceva cat de cat major.
Intru pe site-ul ''transportului public'' si planific calatoria. De vis! Trebuie sa plec la 4.33, sa merg pe jos in total o ora si 10 minute, sa astept ici-colea macar 10 minute, sa schimb 3 autobuze si la 7.34 sunt acolo.
Asta s-a intamplat azi si a fost mai complicat de-atat, mai lung si mai obositor decat am transcris eu foarte precis ca trebuie sa fie.
Motive pentru care nu povestesc aventura dureros de tragi-comica, ci multumesc satelitilor, 3G-urilor si tehnologiei pentru Internetul si GPS-ul de pe modestul meu telefon mobil..

M-am gadit eu

- sa creez un site. Nu un blog, ci un site. Am intocmit o lista cu ce sa contina si stiu cum vreau sa arate. Dar acum vreau sa fac bani pe spinarea site-ului, ceea ce inseamna ca ma voi razgandi de o mie de ori despre ce sa fie, pana ce o sa ajung la concluzia ca nu pot, n-am cum.
- sa cumpar carti si sa ma apuc de invatat pentru facultatea la care ma voi inscrie cand ma voi inscrie. Si am cateva domenii de interes, nu imi ramane decat sa decid care anume e mai profitabil si mai de viitor. Cam in doua zile ma duc la librarie. Uraaaaaaaaa!
- sa scriu mai des si mai interesant aici, ca sigur am numai de castigat.
Realizez ca sunt pe interes - am scris ''bani'', ''profitabil'' si ''de castigat'', cate unul in fiecare paragraf. ...Cred ca ma maturizez sau ceva asa.

note to self: get a job!

Cum fac sa ma impac cu ideea ca nu produc nimic - la bani ma refer, de vreo jumatate de an si ca situatia mai dureaza vreo luna-doua-trei?
Citesc: carti, site-uri, ziare, anunturi, vise. Fac: planuri, yoga, masaj, mancare, ceaiuri, curat, manichiura, pedichiura, mutre, fite, glume. Scriu: mail-uri, memorii, comentarii. Vad: filme, oameni, prosti, seriale, cum trece timpul si sperantele mor.
Si cel mai mult imi place cum imi zice: "ai rabdare, mai e un pic." De 6 luni incoace. 

ce imi place mie iti arat si tie

Blogul asta si site-ul in toata splendoarea lui sunt izvoare nesecate de cunoastere si amuzament.

intentia conteaza?

Nu mi-e rusine sa recunosc treaba asta: am convingerea ca oamenii trebuie sa isi primeasca pedeapsa. De obicei vine pe cale naturala, insa atunci cand varianta naturala dureaza mai mult decat ma tin pe mine nervii, oamenii care imi gresesc trebuie, TREBUIE sa primeasca pedeapsa vietii de la mine. Sau prin intermediul meu, in mod cat de poate de natural.

(Totul s-a schimbat pe 9 decembrie 2009, viata tarandu-ma din pustiu in mijlocul tuturor posibilitatilor. Omul pe care l-am dispretuit cu toate fortele a marcat cotitura asta si apoi a disparut din viata mea. Ceea ce a facut el a fost sa imi rataceasca Fericirea. Dar Fericirea m-a asteptat si ne-am regasit 15 iulie 2010. Ne cunosteam de 18 luni, schimbaseram 8 domicilii pe doua continente, pierduseram joburi, prieteni si vise, deci ne-am casatorit pe 20 noiembrie. Nicio data nu coincide pana aici, dar ne apropiem de 9 decembrie 2010, care aduce ca si cel de anul precedent, vestea. Omul acela revine in viata mea. De fapt... eu l-am primit in vietile noastre. Privind retrospectiv, jur ca a fost curiozitate masochista. And now it hurts, damn it hurts! De fapt nu mai doare, inclin sa cred ca supureaza - la ulcer ma refer.)

Un om care te cauta dupa ce ti-a facut de petrecanie, dar tu esti mic si fericit si crezi ca oamenii sunt buni si merita a doua sansa din doua in doua sanse, iti da de stire ca ai sa il gazduiesti. Si mic si fericit cum esti, te bucuri ca ai ocazia sa faci asa un lucru bun. Omul vine din sanul familiei sale, de fapt a fost azvarlit de acolo. Nu a plecat decat dupa ce si-a luat o sticla peste cap. Literalmente. Si-a luat fix in moalele capului o sticla din aia ca cele de lapte (sticla de sticla groasa si verde, de un litru). Asadar a plecat de acolo. Si a poposit in vietile noastre.
Nu dau motive, dar jur ca sunt foarte serioase si teribil de extreme - ma feresc cat pot sa am in preajma obiecte contondente, dure si mai ales sticle. Chiar si o sticla subtire mi-ar fi foarte utila, ca se sparge si ii intra cioburile in ochi sau in nas sau in gura sau in urechi sau, mult mai bine, peste tot. Cand spal cutitele, am momente cand ma intreb daca merita sa il curat inainte sa il infig....uneori nu sunt sigura daca nu cumva momentul s-a consumat si spal urmele.
EVIDENT ca glumesc. Nu as putea face asta. Si nu spun asta pentru ca am incercat si am constatat ca nu sunt capabila.
(Ceea ce imi da de gandit - nu poti spune ''nu pot face asta'' asa...fara sa fi incercat macar, nu? Hmmmm....)
Moment educativ: matraguna se zice ''mandragora'' in engleza.

yes offense

Pura indignare! Eram bine dispusa cand am aratat poza aceasta si am primit replica ''that's pretty much how you look."
Motivul pentru care am postat, totusi, aceasta poza este altul. Fata, model si actrita suferea de anorexie cand a acceptat sa pozeze pentru o campanie impotriva anorexiei, in 2007. In varsta de 28 de ani, Isabella Caro cantarea 31 kg, la 164 cm.
A murit anul acesta, in noiembrie....din cauze necunoscute.
Sunt impresionata de fata asta. Si enervata de asocierea imaginii mele cu imaginea ei. No offense to her, Dumnezeu s-o ierte!

Limonada

Imi pare rau ca nu am mai scris de cand eram fata mare :-(
Daca te uiti la emisiunea Pasul fortunei, ai sa intelegi ca am trecut printr-o perioada de incercari (esuate).
N-am dat cu Sarbatori fericite si alte binecuvantari, ca nici pe mine nu m-au lovit si de unde nu e, nici Sfantul nu cere.
N-am pus ghetele la geam, nu am fost in luna de miere, nici cu colindul, nici la biserica de Craciun si Mosul a venit inainte de termen (i-am cerut eu ceva, dar cum il stiu batran si cu multe pe cap, m-am servit din portofelul lui si dorinta-mi fu indeplinita).
Si nici nu ma plang. Ce n-ar da altii sa fie in locul meu?! Nu e o retorica, rog a se raspunde in propozitie. Multumesc.
Asadar, acum mi-am revenit. Da, eu singura m-am redresat.... in urma mailurilor si conferintelor interminabile cu dragii mei....
Cand viata iti da lamai, de unde iei apa si zaharul pentru limonada?